Umbra Vantului

Autor: Carlos Ruiz Zafón
Naţionalitate: spaniol
Anul apariţiei: 2001 
Ecranizare: nu
Premii: Prix du Meilleur Livre Etranger 
 Nota: 10/10
Alte recenzii de acelaşi autor: nu

Încă de la primele pagini am rămas de-a dreptul ferecată de ceea ce ascundea această carte. Stilul autorului m-a cucerit numaidecât, urmând ca foarte curând să mă las din nou cucerită de acţiunea cărţii, ce te absoarbe cu repeziciune. 

Cartea este povestea unui băiat ce descoperă o carte ce părea pierdută într-un cimitir al cărţilor, carte pe care o devorează în doar o noapte, şi pe care, deja de a doua zi, se găsesc o mulţime de oameni ce ar dori să o cumpere la un preţ uriaş sau să pună mâna pe ea pentru a o arde. Cartea reprezintă, de asemenea şi povestea autorului cărţii despre care este vorba în această naraţiune, poveste pe care băiatul caută să o descopere prin orice mijloc posibil, pentru a realiza, între timp, că vieţiile celor eroi principali sunt oarecum similare, pentru a realiza că amândoi se caută şi se apreciază reciproc. 

În egală măsură putem spune că această carte reprezintă şi o frumoasă poveste de dragoste (sau mai multe), autorul reuşind să vorbească atât de frumos despre dragoste veşnică, despre acea dragoste pentru care protagoniştii ei sunt capabili să sacrifice totul, inclusiv propria lor viaţă şi toate celelalte lucruri care ar putea alcătui vitorul lor.

Cum am spus deja, discursul narativ al autorului este unul minunat, fiind, cred, cartea din care am adunat unele dintre cele mai frumoase citate, despre cărţi, viaţă şi oameni. Este o plăcere din toate punctele de vedere să citeşti această carte, putându-te bucura, în acelaşi timp, de măiestria cu care autorul zugrăveşte acţiunea, dar şi de acţiunea în sine, care te capturează imediat în paginile cărţii. 

Recomand această carte... cred că oricui. Nu mă aştept să întâlnesc prea multe persoane cărora să le displacă aceast carte. De fapt, mă aştept ca numărul lor să fie egal cu zero. Cartea aceasta oferă totul: un stil narativ minunat, pentru cei ce citesc doar pentru a descoperi măiestria cu care un autor îşi foloseşte penelul, o minunată poveste de dragoste, pentru cei pururea romantici, ce vor ca din paginile cărţilor să descopere cât mai multe poveşti care să-i impresioneze până la lacrimi, iar acţiunea este şi ea una captivantă, astfel că cei ce nu sunt interesaţi decât de acest aspect se vor putea bucura deopotrivă cu ceilalţi cititori.

Mastile

Autor: Fumiko Enchi
Naţionalitate: japoneză
Anul apariţiei: 1958
Ecranizare: nu
Premii: Premiul Tankizaki (1969) şi Ordinul Japoniei (1985)
Nota: 9/10
Alte recenzii de acelaşi autor: nu

Am devenit curioasă de civilizaţia japoneză încă de când am terminat Memoriile unei gheişe. Iar ce altă metodă poate fi mai bună pentru a descoperi această lume, decât aceea de a citi o carte scrisă de un autor de naţionalitate japoneză. Astfel am început şi eu să cintesc Măştile, o carte care mă aşteptam să-mi releve acea lume şi frumuseţe a Japoniei, însă despre care nu mă aşteptam să-mi placă chiar atât de mult cât mi-a plăcut.

Cartea este una despre femeie, despre spiritul puternic al acesteia, despre toate secretele ce se ascund în spatele ei şi despre natura acesteia ce apare mult mai complicată decât cea a bărbatului, mult mai greu de descifrat, imposibil de pătruns. Cartea are ca personaje principale două femei, o noră şi soacra acesteia, legate între ele prin decesul soţului, respectiv al fiului. Prima dintre ele este descrisă ca fiind frumoasă, în acelaşi timp firava, dar şi puternică, iar cea dea doua cu o personalitate uimitoare, cu o remarcabilă stăpânire de sine şi putere interioară. 

Cartea începe cu doi bărbaţi, legaţi între ei de o prieteniei, dar şi de dragostea pe care o nutresc faţă de cea tânără, discutând despre aceste două  femei. Prima impresie este aceea că autoarea încearcă să găsescă femeia ideală în ochii bărbaţilor, pentru ca apoi să descoperi că în spatele acestei imagini aparent ideale se ascunde secrete nenumărate, atât de tulburătoare, încât orice bărbat care le-ar cunoaşte ar fugi cât mai departe. Şi totuşi, acest mister, faptul că nu pot desluşi nimic dincolo de măştile pe care femeile le poartă, îi fac să se simtă tot mai atraşi de ele. Femeile fără secrete sunt văzute precum fructele fade, cu un gust uniform, de care te plictiseşti repede.

Pânza aceasta de secrete este, de altfel, şi unealta ce le leagă pe femei una de cealaltă. Nora este de-a dreptul fascinată de soacră. Chiar şi în momentul în care ea realizează că nu este decât o simplă ustensilă în mâinile acesteia, cu toate că-şi doreşte să fugă, rămâne, legată parcă prin magie de aceasta, magie alcătuită din secretele pe care aceasta le-a păstrat cum nu se poate mai bine de-a lungul anilor, şi pe care fata îşi doreşte cu ardoare să le descopere. Astfel, ea continuă să-i îndeplinească dorinţele acesteia, să facă precum aceasta, cu o mână nevăzută, o îndrumă, ajungând ca în final să se bucure de faptul că a putut să reprezinte un pion atât de important în planul pe care aceasta la pus la cale. 

Farmecul cărţii vine şi din faptul că, deşi anumite secrete îţi sunt dezvăluite pe măsură ce citeşti cartea, majoritatea acestora rămân ascunse. Chiar şi după ce ai terminat cartea, realizezi că tu încă nu ai aflat totul despre personaje, realizezi că femeia şi personalitatea acesteia reprezintă un lucru atât de complex, încât nu îl vei pătrunde niciodată. Acest lucru te face să te simţi la fel ca majoritatea personajelor, care realizează, împrreună cu tine, acelaşi lucru.

Cartea merită citită, atât de cei ce îşi doresc să descopere o fărâmă din cultura japoneză, o cultură de-a dreptul fascinată, dar mai ales de cei ce vor să descopere femeia, puterea acesteia, sau, mai bine zis, de acele persoane care s-au convins că nu vor descoperi niciodată pe deplin o astfel de făptură. Personajele, atât de minunat construite, pot fermeca aproape pe oricine, şi, deşi nu pot spune că este o carte pe care n-am putut-o lăsa din mână, pot spune cu convingere că este o carte absolut fermecătoare.

Damnare

Autor: Lauren Kate
Nationalitate: americana
Anul aparitiei: 2009
Ecranizare: nu
Premii: nu
Nota: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Imi amintesc ca dupa ce am terminat cartea aceasta prietenul meu m-a intrebat cum a fost, iar raspunsul meu suna cam asa: "Umpic cam adolescentina, ceva in genul Twilight, doar ca e cu ingeri in loc de vampiri si varcolaci."

Intr-adevar, cartea prezinta o serie de similitudini cu seria Twilight, in sensul ca in centrul romanului este plasata o eroina muritoare, care traieste o poveste de dragoste cu un inger, fiind, in acelasi timp, atrasa de un inger din tabara vecina. Nu va suna cunoscut? Vechea poveste cu fata indecisa in a alege intre doi tipi care oricum nu se suportau, iar atractia simtita pentru aceeasi fata nu face decat ca conflictul dintre ei sa explodeze. Si, la fel cum vampirii stralucesc in Twilight, aici stralucesc ingerii, dar doar cei din tabara buna (daca e pana acolo, nici n-am inteles de ce una din tabere e buna, iar cealalta rea), lasand in urma lor o lumina violet.

Desigur, exista si deosebiri faca de romanul mai sus amintit. Povestea de dragoste dintre eroina, Lucinda, si ingerul cazut, Daniel, este una foarte veche, insa orice sarut duce la moartea eroinei, care va reaparea apoi, reincarnata, o data la 17 ani. Doar ca de data aceasta lucrurile sunt diferite, ceva este schimbat. Nu dezvalui mai mult, va las sa cititi cartea.

Trebuie sa spun insa ca, cu toate ca romanul este atat de adolescentin, facut parca pentru fetele ce abea au aflat (sau nu au aflat inca) ce este dragostea, te prinde cumva in mrejele lui, si te face cumva, curios sa afli ce s-a intamplat mai departe. Se citeste repede, paginile curg usor una dupa alta. Nu ai de-a face cu cine stie ce maiestrie in arta scrisului, doar povestea, care este usor citibila.

In concluzie, Damnare este o carte recomandata tuturor adolescentelor ce se afla la inceput pe drumul citirii. Este o carte la moda, genul acela de carti pe care o poate iubi orice fata de 16 ani, care nu prea obisnuieste sa citeasca, insa cu aceasta se va descurca. Orice fata care s-a apucat de citit dupa ce a vazut Twilight va adora aceasta carte. Nu cred insa ca lucrurile stau la fel si in cazul baietilor, iar in cazul barbatilor trecuti de o anumita varsta, cartea asta cu siguranta nu va avea nicio savoare. E o carte oarecum romantica, de aceea se potriveste cam oricui isi doreste sa citeasca o poveste de dragoste, dar care sa aibe si ceva usor intunecat in ea.

Salem's Lot

Autor: Stephen King

Naţionalitate: americană

Anul apariţiei: 1975

Ecranizare: Da

Premii: Nu

Nota: 10/10

Alte recenzii de acelaşi autor: nu

Stephen King este unul din autorii mei preferaţi, astfel că, atunci când am dat peste cartea aceasta am hotărât imediat că trebuie citită, deşi era o carte cu vampiri, iar, în ultima vreme, cărţile cu vampiri nu reprezintă decât un subiect la modă, o chestie pe care toată lumea o citeşte, însă care nu prezintă întotdeauna ingredientele unei lecturi de calitate. Desigur, ştiam că în cazul acesteia nu are cum să se întâmple aşa, cărţile lui King mereu au fost bune şi interesante, însă mă aşteptam să nu fie la fel de bună ca celelalte. Adevărul este că mi-a plăcut aproape la fel de mult ca Apocalipsul sau Shining. 

Discursul narativ al acestei cărţi este unul extrem de savuros, extrem de picant şi de plăcut. Firul naraţiuni merge gradat, faăcându-te să pătrunzi cât mai adânc în poveste, pentru a descoperi cât mai multe secrete (deşi există lucruri care se pot intui pe alocuri, dar aceasta nu face decât ca povestea să fie şi mai plăcută, căci nimic nu te mulţumeşte mai mult decât să-ţi vezi presupunerile confirmate. Personajele, la rândul lor, sunt minunate, iar acest lucru te face să te simţi de parcă ai trăii acţiunea împreună cu eroii, mai ales atunci când personajele tale preferate încep să moară (şi mor destul de mult în această carte, dar, după părerea mea, acesta este ingredientul esenţial unui roman horror bun). 

Titlul romanului se trage de la numele oraşului în care se desfăşoară întreaga acţiune, oraş ce poartă numele de Jerusalem's Lot, oraş al cărui nume localnici îl prescurtau, spunându-i Salem's Lot sau chiar Lot. Un oraş cu o populaţie destul de mică, dominat de Casa Marsten, locul de unde porneşte întreaga nenorocire ce se va abate peste acest oraş, dar şi sursa temerilor tuturor locuitorilor, căci puţini (sau niciunul) sunt cei ce au curaj să intre în această casă. 

Îmi place foarte mult că acest roman nu tratează deloc problema vampirilor într-o manieră modernă (nici nu este un roman nou), în care vampiri strălucesc sau mai ştiu eu ce altceva fac. În acest roman ei sunt văzuţi ca nişte fiinţe malefice, ca nişte demoni ai întunericului, puternici şi terifianţi. Toate armele de luptă împotriva lor descrise în folclor sunt incluse şi în această carte, iar cea mai puternică armă împotriva or este credinţa în Dumnezeu (un lucru destul de ciudat pentru King, dar astfel te poţi simţi de parcă astfel de lucruri s-ar putea petrece chiar lângă tine). 

În mod clar un roman care merită citit şi, la fel de clar, unul care îţi provoacă o mare plăcere atunci când îl citeşti. Poţi simţii, împreună cu personajele, teama şi bucuria, totul părând atât de real şi acaparându-te în cele mai adânci mreje ale acţiunii. Un roman ce nu trebuie ratat nici de fanii literaturii cu vampiri, nici de fanii lui King.

Sacrificiul din miezul iernii

Autor: Mons Kallentoft

Nationalitate: Suedeza

Anul aparitiei: 2011

Nota: 9/10

Alte recenzii de acelasi autor: nu

Sacrificiul din miezul iernii - o carte politista, suedeza. Pentru mine este prima carte de autor suedez pe care o citesc si pot spune ca impresia pe care mi-a lasat-o este, garantat, una pozitiva. Cartea este scrisa intr-o maniera moderna, ce corespunde cu realitatea intr-o proportie foarte mare, facand sa simti ca lucrurie chiar s-ar putea intampla asa cum le descrie autorul.

In ceea ce ma priveste pe mine, trebuie sa spun ca este prima oara cand citesc o carte politista in care lista suspectilor nu este una inchisa.In mod clar acest lucru confera mult mai mult realism cartii, insa nu m-am gandit ca o astfel de carte te poate tine in suspans si iti poate pune mintea la contributie la fal de mult cum se intampla in cazul unei liste de suspecti inchise, cand cititorul poseda toate detalile despre fiecare personaj si poate ajunge si singur la o concluzie. Acesta a fost si motivul pentru care abea acum am pus mana pe o astfel de carte, insa, adevarul este ca m-am inselat. Imaginatia si gandirea iti este solicitata la maxim, esti, la fel ca politistii din carte, mereu in cautare de noi piste, sperand sa ghicesti criminalul inaintea lor.

Un alt lucru foarte fain la aceasta carte este reprezentat de vocea victimei, care continua sa vorbeasca, desi nimeni nu o poate auzi, care continua sa pluteasca deasupra lumii si sa priveasca incercarile celorlalti de a gasi persoana care a adus-o in aceasta stare. Este foarte interesant cum aceasta voce incearca uneori sa indemne politistii sa renunte la cautari, iar alteori sa-i incurajeze. Si este de asemenea interesant de a descoperi punctul de vedere al mortului asupra vietii, acesta simtidu-se acum mult mai impacat decat s-a simtit oricand pe tot parcursul vietii sale. Iar cel mai frumos pasaj din carte, dupa parerea mea, este dat de momentul in care autorul descrie cum victima si calaul ei plutesc impreuna pe deasupra lumii, intr-un gest al iertarii supreme.

Sa nu ne uitam la ceas

Autor: Rodica Ojog - Braşoveanu
Nationalitate: româncă
Titlu Original: Să nu ne uităm la ceas
Anul apariţiei: 2006
Ecranizare: nu
Premii: nu
Nota: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Era o vreme cand citeam multe carti de Rodica Ojoc-Brasoveanu, insa in ultimul timp n-am mai citit niciuna. Pe aceasta am primit-o cadou de Pasti sau de Craciun (nu mai stiu exact) si intr-un tarziu m-am hotarat s-o citesc.

Pot spune clar ca aceasta carte a fost mai proasta decat ma asteptam. Nu zic ca mi-am pierdut vremea cititnd-o, insa alte carti ale autoarei au fost mai bune.

Aceasta carte este una de spionaj, dar si istorica in acesalsi timp. Actiunea se petrece in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in anul 1943, la Bucuresti si pe litoralul Romaniei. Tara noastra este infatisata precum o oaza de liniste (in ciuda starii de razboi), in care isi petreceau vacanta oamenii bogati si aristocratii, precum si multi generali nazisti. Astfel se hotaraste sa-si petreaca vacanta la unul din marile hotele din capitala generalul Kurt von Sundlo, responsabil de armele secrete ale lui Hitler.

Cred ca va puteti da seama cam ce presupune cartea aceasta acum: spioni de toate felurile. Spioni romani ce vroiau sa-si afle secretul, spioni nemti ce vroiau sa-l protejeze si alti spioni romani, ce lucrau pentru nemti. Intamplarile se desfasoara in decoruri somtuase, unde predomina bogatia si opulenta. Descrierile de decoruri, haine, obiecte, etc. sunt foarte frumoase si dau culoare acestei carti.

Insa defectul cartii acesteia este ca a imprumutat elemente din atatea locuri, incat iti pare, uneori, o parodie. De multe ori imi imaginam ca privesc o comedie ce vrea sa ridiulizeze literatura de spionaj. Si cum nu aceasta a fost intentia autoarei...

Mi-a placut ca in descrierea scenelor de mahala avea un umor ce imi amintea de Caragiale. Insa, spre deosebire la acesta, unde comicul reiesea din ironie, la ea lucrurile deveneau comice datorita redarii cat mai fidele a actiunilor, obiceiurilor si gesturilor personajelor in cauza. Era exact ca si cul le-ar fi fixat o oglinda in fata, iar relfexsia o vedeam noi. Am indentificat chiar si elemente ale filozofiei blagiene in aceasta carte, insa nu stiu sa spun daca acesta reprezinta un punct tare sau unul slab.

Am mai putut costata, tot prin intermediul acestei carti, ca sunt fascinata de Hitler. Si prin fascinatie sa nu intelegeti apreciere, caci nici n-ati putea sa gresiti mai mult. Spun, pur si simplu, ca aceasta carte m-a facut sa-mi doresc sa aflu cat mai multe despre el, sa-l studiez, sa-l observ cat mai exact.

Deci, daca sunteti novici in ceea ce priveste literatura de spionaj, daca doriti sa vedeti o descriere sumara a personalitatilor celui de-al doilea razboi mondial, sau daca va plac intamplarile petrecute in decoruri extravagante, cititi aceasta carte. Daca, insa, sunteti cu adevarat pasionat de cartile de spionaj sau de razboi, orientati-va spre altceva. Cred ca pot sa risc si sa zic ca aceasta pare mai mult o carte de femei, buna pentru cele ce vor sa vada ceva mai multa adrenalina decat in cartile in care este descrisa relatia dintre doua persoane, insa care vor, totusi, sa doarma linistite noaptea, fara a se speria.

Tess D'Urberville

Autor: Thomas Hardy
Nationalitate: engelz
Titlu original: Tess of the d'Urberville
Ecranizare: da
Anul aparitiei: 1891
Nota: 10/10
Alte recenzi de acelasi autor: nu

Cartea aceasta mi-a dat-o maica-mea pe la inceputul veri, cu mentiunea ca "e o carte ce trebuie citita." Eu am luat-o si am pus-o langa celelalte carti pe care mi-am propus sa le citesc, iar uite ca acum am ajuns sa o si fac.

Ceea ce scria pe spatele cartii nu ma atragea in mod deosebit, de aceea am inceput aceasta carte fara prea mari sperante ca voi descoperii o lectura care sa ma atraga in mod deosebit. Totusi, inca de la primele pagini, am putut sa constat ca m-am inselat. Mi-a placut foarte mult stilul lui Hardy, chiar daca, pe alocuri, apareau pasaje mai dificile. Iar ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost felul in care el si-a conturat personajele, mi-a placut foarte mult de Tess, si mi-a placut si de Angel Clare pana la un moment dat.

Ceea ce m-a surprins cel mai tare la aceasta carte a fost felul de a gandi si de a privi lucrurile al autorului, care parea extrem de libertin, tinand cont de perioada in care a fost scrisa cartea aceasta. Am constatat cu uimire ca acesta isi permite sa priveasca chiar si religia intr-o lumina oarecum sceptica (prin personajele sale, desigur), acest lucru intampandu-se intr-o perioada cand aceasta era foarte pretuita.

Romanul isi trage titlul de la numele personajului sau principal, Tess D'Urberville, o fata saraca de la tara, care afla intr-o zi ca se trage dintr-o familie de cavaleri, de aici incepand, de fapt, toate problemele ei. Sedusa si abandonata de catre un barbat bogat, ea incearca sa traiasca in continuare, luptandu-se cu prejudecatile oamenilor. Crede ca si-a gasit iubirea, insa nici aceasta nu poate sa se implineasca, tot datorita prejudecatilor, pana in momentul in care este prea tarziu. Cartea este de un asemenea tragism, incat m-a facut de multe ori sa plang.

Insa ceea ce o particularizeaza pe Tess de alte fete este atat modul ei de a gandi, cat si iubirea ei, o iubire pe care m-am chinuit din rasputeri sa o inteleg, insa am esuat. Uneori imi venea sa spun ca este o proasta, cum o vedeam cum sta si inghite orice din partea barbatului iubit, cum il considera pe acesta perfect tocmai atunci cand el isi arata defectele. Insa erau alte momente in care ii admiram puritatea cu care era capabila sa iubeasca, cand consideram ca ceea ce simte ea este o dragoste pura si totala, ajungand pana la punctul in care o invidiam pentru capacitatea de a nutri astfel de sentimente. Poate ca tocmai din aceasta cauza gestul lui Angel Clare mi s-a parut atat de nedrept, mai ales ca si el se afla intr-o situatie similara si era constient de dragostea pura si totala pe care aceasta i-o oferea.

Ceva din aceasta dragoste a ei m-a dus cu gandul la eroinele marilor opere, care iubeau si ele la fel de puternic si de patimas, chiar daca nu toate la fel de pur. De exemplu ultimul gest de disperare a lui Tess, acela care o face sa il ucida pe Alec D'Urberville doar pentru a-si putea implini iubirea, m-a dus cu gandul la scena in care Tosca l-a injunghiat pe Scarpia pentru a putea trai alaturi de iubitul ei.

Tess D'Urberville este categoric o carte romantica, iar prin ea am putut intelege faptul ca eu sunt in mod clar indragostita de acest curent. Dar cred ca este mult mai mult decat o poveste a unei fete sarmane. Cred ca este o poarta catre Angila rurala de la sfarsitul secolului al XIX-lea, o usita prin care putem face cunostinta cu modul de gandire, cu prejudecatile si cu viata oamenilor din acele vremeuri.

Cred ca aceasta carte va placea orcarei fete, caci povestea eroinei principale are ceva in ea ce nu poate sa nu starneasca compasiune. Insa nu consider ca aceasta este potrivita doar pentru a fi lecturata de o persoana de sex feminin. Un barbat ar putea gasi la fel de multa placere in lectura ei, caci Thomas Hardy chiar se pricepe sa te faca sa-i iubesti cartea.