Umbra Vantului

Autor: Carlos Ruiz Zafón
Naţionalitate: spaniol
Anul apariţiei: 2001 
Ecranizare: nu
Premii: Prix du Meilleur Livre Etranger 
 Nota: 10/10
Alte recenzii de acelaşi autor: nu

Încă de la primele pagini am rămas de-a dreptul ferecată de ceea ce ascundea această carte. Stilul autorului m-a cucerit numaidecât, urmând ca foarte curând să mă las din nou cucerită de acţiunea cărţii, ce te absoarbe cu repeziciune. 

Cartea este povestea unui băiat ce descoperă o carte ce părea pierdută într-un cimitir al cărţilor, carte pe care o devorează în doar o noapte, şi pe care, deja de a doua zi, se găsesc o mulţime de oameni ce ar dori să o cumpere la un preţ uriaş sau să pună mâna pe ea pentru a o arde. Cartea reprezintă, de asemenea şi povestea autorului cărţii despre care este vorba în această naraţiune, poveste pe care băiatul caută să o descopere prin orice mijloc posibil, pentru a realiza, între timp, că vieţiile celor eroi principali sunt oarecum similare, pentru a realiza că amândoi se caută şi se apreciază reciproc. 

În egală măsură putem spune că această carte reprezintă şi o frumoasă poveste de dragoste (sau mai multe), autorul reuşind să vorbească atât de frumos despre dragoste veşnică, despre acea dragoste pentru care protagoniştii ei sunt capabili să sacrifice totul, inclusiv propria lor viaţă şi toate celelalte lucruri care ar putea alcătui vitorul lor.

Cum am spus deja, discursul narativ al autorului este unul minunat, fiind, cred, cartea din care am adunat unele dintre cele mai frumoase citate, despre cărţi, viaţă şi oameni. Este o plăcere din toate punctele de vedere să citeşti această carte, putându-te bucura, în acelaşi timp, de măiestria cu care autorul zugrăveşte acţiunea, dar şi de acţiunea în sine, care te capturează imediat în paginile cărţii. 

Recomand această carte... cred că oricui. Nu mă aştept să întâlnesc prea multe persoane cărora să le displacă aceast carte. De fapt, mă aştept ca numărul lor să fie egal cu zero. Cartea aceasta oferă totul: un stil narativ minunat, pentru cei ce citesc doar pentru a descoperi măiestria cu care un autor îşi foloseşte penelul, o minunată poveste de dragoste, pentru cei pururea romantici, ce vor ca din paginile cărţilor să descopere cât mai multe poveşti care să-i impresioneze până la lacrimi, iar acţiunea este şi ea una captivantă, astfel că cei ce nu sunt interesaţi decât de acest aspect se vor putea bucura deopotrivă cu ceilalţi cititori.

Mastile

Autor: Fumiko Enchi
Naţionalitate: japoneză
Anul apariţiei: 1958
Ecranizare: nu
Premii: Premiul Tankizaki (1969) şi Ordinul Japoniei (1985)
Nota: 9/10
Alte recenzii de acelaşi autor: nu

Am devenit curioasă de civilizaţia japoneză încă de când am terminat Memoriile unei gheişe. Iar ce altă metodă poate fi mai bună pentru a descoperi această lume, decât aceea de a citi o carte scrisă de un autor de naţionalitate japoneză. Astfel am început şi eu să cintesc Măştile, o carte care mă aşteptam să-mi releve acea lume şi frumuseţe a Japoniei, însă despre care nu mă aşteptam să-mi placă chiar atât de mult cât mi-a plăcut.

Cartea este una despre femeie, despre spiritul puternic al acesteia, despre toate secretele ce se ascund în spatele ei şi despre natura acesteia ce apare mult mai complicată decât cea a bărbatului, mult mai greu de descifrat, imposibil de pătruns. Cartea are ca personaje principale două femei, o noră şi soacra acesteia, legate între ele prin decesul soţului, respectiv al fiului. Prima dintre ele este descrisă ca fiind frumoasă, în acelaşi timp firava, dar şi puternică, iar cea dea doua cu o personalitate uimitoare, cu o remarcabilă stăpânire de sine şi putere interioară. 

Cartea începe cu doi bărbaţi, legaţi între ei de o prieteniei, dar şi de dragostea pe care o nutresc faţă de cea tânără, discutând despre aceste două  femei. Prima impresie este aceea că autoarea încearcă să găsescă femeia ideală în ochii bărbaţilor, pentru ca apoi să descoperi că în spatele acestei imagini aparent ideale se ascunde secrete nenumărate, atât de tulburătoare, încât orice bărbat care le-ar cunoaşte ar fugi cât mai departe. Şi totuşi, acest mister, faptul că nu pot desluşi nimic dincolo de măştile pe care femeile le poartă, îi fac să se simtă tot mai atraşi de ele. Femeile fără secrete sunt văzute precum fructele fade, cu un gust uniform, de care te plictiseşti repede.

Pânza aceasta de secrete este, de altfel, şi unealta ce le leagă pe femei una de cealaltă. Nora este de-a dreptul fascinată de soacră. Chiar şi în momentul în care ea realizează că nu este decât o simplă ustensilă în mâinile acesteia, cu toate că-şi doreşte să fugă, rămâne, legată parcă prin magie de aceasta, magie alcătuită din secretele pe care aceasta le-a păstrat cum nu se poate mai bine de-a lungul anilor, şi pe care fata îşi doreşte cu ardoare să le descopere. Astfel, ea continuă să-i îndeplinească dorinţele acesteia, să facă precum aceasta, cu o mână nevăzută, o îndrumă, ajungând ca în final să se bucure de faptul că a putut să reprezinte un pion atât de important în planul pe care aceasta la pus la cale. 

Farmecul cărţii vine şi din faptul că, deşi anumite secrete îţi sunt dezvăluite pe măsură ce citeşti cartea, majoritatea acestora rămân ascunse. Chiar şi după ce ai terminat cartea, realizezi că tu încă nu ai aflat totul despre personaje, realizezi că femeia şi personalitatea acesteia reprezintă un lucru atât de complex, încât nu îl vei pătrunde niciodată. Acest lucru te face să te simţi la fel ca majoritatea personajelor, care realizează, împrreună cu tine, acelaşi lucru.

Cartea merită citită, atât de cei ce îşi doresc să descopere o fărâmă din cultura japoneză, o cultură de-a dreptul fascinată, dar mai ales de cei ce vor să descopere femeia, puterea acesteia, sau, mai bine zis, de acele persoane care s-au convins că nu vor descoperi niciodată pe deplin o astfel de făptură. Personajele, atât de minunat construite, pot fermeca aproape pe oricine, şi, deşi nu pot spune că este o carte pe care n-am putut-o lăsa din mână, pot spune cu convingere că este o carte absolut fermecătoare.

Damnare

Autor: Lauren Kate
Nationalitate: americana
Anul aparitiei: 2009
Ecranizare: nu
Premii: nu
Nota: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Imi amintesc ca dupa ce am terminat cartea aceasta prietenul meu m-a intrebat cum a fost, iar raspunsul meu suna cam asa: "Umpic cam adolescentina, ceva in genul Twilight, doar ca e cu ingeri in loc de vampiri si varcolaci."

Intr-adevar, cartea prezinta o serie de similitudini cu seria Twilight, in sensul ca in centrul romanului este plasata o eroina muritoare, care traieste o poveste de dragoste cu un inger, fiind, in acelasi timp, atrasa de un inger din tabara vecina. Nu va suna cunoscut? Vechea poveste cu fata indecisa in a alege intre doi tipi care oricum nu se suportau, iar atractia simtita pentru aceeasi fata nu face decat ca conflictul dintre ei sa explodeze. Si, la fel cum vampirii stralucesc in Twilight, aici stralucesc ingerii, dar doar cei din tabara buna (daca e pana acolo, nici n-am inteles de ce una din tabere e buna, iar cealalta rea), lasand in urma lor o lumina violet.

Desigur, exista si deosebiri faca de romanul mai sus amintit. Povestea de dragoste dintre eroina, Lucinda, si ingerul cazut, Daniel, este una foarte veche, insa orice sarut duce la moartea eroinei, care va reaparea apoi, reincarnata, o data la 17 ani. Doar ca de data aceasta lucrurile sunt diferite, ceva este schimbat. Nu dezvalui mai mult, va las sa cititi cartea.

Trebuie sa spun insa ca, cu toate ca romanul este atat de adolescentin, facut parca pentru fetele ce abea au aflat (sau nu au aflat inca) ce este dragostea, te prinde cumva in mrejele lui, si te face cumva, curios sa afli ce s-a intamplat mai departe. Se citeste repede, paginile curg usor una dupa alta. Nu ai de-a face cu cine stie ce maiestrie in arta scrisului, doar povestea, care este usor citibila.

In concluzie, Damnare este o carte recomandata tuturor adolescentelor ce se afla la inceput pe drumul citirii. Este o carte la moda, genul acela de carti pe care o poate iubi orice fata de 16 ani, care nu prea obisnuieste sa citeasca, insa cu aceasta se va descurca. Orice fata care s-a apucat de citit dupa ce a vazut Twilight va adora aceasta carte. Nu cred insa ca lucrurile stau la fel si in cazul baietilor, iar in cazul barbatilor trecuti de o anumita varsta, cartea asta cu siguranta nu va avea nicio savoare. E o carte oarecum romantica, de aceea se potriveste cam oricui isi doreste sa citeasca o poveste de dragoste, dar care sa aibe si ceva usor intunecat in ea.

Salem's Lot

Autor: Stephen King

Naţionalitate: americană

Anul apariţiei: 1975

Ecranizare: Da

Premii: Nu

Nota: 10/10

Alte recenzii de acelaşi autor: nu

Stephen King este unul din autorii mei preferaţi, astfel că, atunci când am dat peste cartea aceasta am hotărât imediat că trebuie citită, deşi era o carte cu vampiri, iar, în ultima vreme, cărţile cu vampiri nu reprezintă decât un subiect la modă, o chestie pe care toată lumea o citeşte, însă care nu prezintă întotdeauna ingredientele unei lecturi de calitate. Desigur, ştiam că în cazul acesteia nu are cum să se întâmple aşa, cărţile lui King mereu au fost bune şi interesante, însă mă aşteptam să nu fie la fel de bună ca celelalte. Adevărul este că mi-a plăcut aproape la fel de mult ca Apocalipsul sau Shining. 

Discursul narativ al acestei cărţi este unul extrem de savuros, extrem de picant şi de plăcut. Firul naraţiuni merge gradat, faăcându-te să pătrunzi cât mai adânc în poveste, pentru a descoperi cât mai multe secrete (deşi există lucruri care se pot intui pe alocuri, dar aceasta nu face decât ca povestea să fie şi mai plăcută, căci nimic nu te mulţumeşte mai mult decât să-ţi vezi presupunerile confirmate. Personajele, la rândul lor, sunt minunate, iar acest lucru te face să te simţi de parcă ai trăii acţiunea împreună cu eroii, mai ales atunci când personajele tale preferate încep să moară (şi mor destul de mult în această carte, dar, după părerea mea, acesta este ingredientul esenţial unui roman horror bun). 

Titlul romanului se trage de la numele oraşului în care se desfăşoară întreaga acţiune, oraş ce poartă numele de Jerusalem's Lot, oraş al cărui nume localnici îl prescurtau, spunându-i Salem's Lot sau chiar Lot. Un oraş cu o populaţie destul de mică, dominat de Casa Marsten, locul de unde porneşte întreaga nenorocire ce se va abate peste acest oraş, dar şi sursa temerilor tuturor locuitorilor, căci puţini (sau niciunul) sunt cei ce au curaj să intre în această casă. 

Îmi place foarte mult că acest roman nu tratează deloc problema vampirilor într-o manieră modernă (nici nu este un roman nou), în care vampiri strălucesc sau mai ştiu eu ce altceva fac. În acest roman ei sunt văzuţi ca nişte fiinţe malefice, ca nişte demoni ai întunericului, puternici şi terifianţi. Toate armele de luptă împotriva lor descrise în folclor sunt incluse şi în această carte, iar cea mai puternică armă împotriva or este credinţa în Dumnezeu (un lucru destul de ciudat pentru King, dar astfel te poţi simţi de parcă astfel de lucruri s-ar putea petrece chiar lângă tine). 

În mod clar un roman care merită citit şi, la fel de clar, unul care îţi provoacă o mare plăcere atunci când îl citeşti. Poţi simţii, împreună cu personajele, teama şi bucuria, totul părând atât de real şi acaparându-te în cele mai adânci mreje ale acţiunii. Un roman ce nu trebuie ratat nici de fanii literaturii cu vampiri, nici de fanii lui King.

Sacrificiul din miezul iernii

Autor: Mons Kallentoft

Nationalitate: Suedeza

Anul aparitiei: 2011

Nota: 9/10

Alte recenzii de acelasi autor: nu

Sacrificiul din miezul iernii - o carte politista, suedeza. Pentru mine este prima carte de autor suedez pe care o citesc si pot spune ca impresia pe care mi-a lasat-o este, garantat, una pozitiva. Cartea este scrisa intr-o maniera moderna, ce corespunde cu realitatea intr-o proportie foarte mare, facand sa simti ca lucrurie chiar s-ar putea intampla asa cum le descrie autorul.

In ceea ce ma priveste pe mine, trebuie sa spun ca este prima oara cand citesc o carte politista in care lista suspectilor nu este una inchisa.In mod clar acest lucru confera mult mai mult realism cartii, insa nu m-am gandit ca o astfel de carte te poate tine in suspans si iti poate pune mintea la contributie la fal de mult cum se intampla in cazul unei liste de suspecti inchise, cand cititorul poseda toate detalile despre fiecare personaj si poate ajunge si singur la o concluzie. Acesta a fost si motivul pentru care abea acum am pus mana pe o astfel de carte, insa, adevarul este ca m-am inselat. Imaginatia si gandirea iti este solicitata la maxim, esti, la fel ca politistii din carte, mereu in cautare de noi piste, sperand sa ghicesti criminalul inaintea lor.

Un alt lucru foarte fain la aceasta carte este reprezentat de vocea victimei, care continua sa vorbeasca, desi nimeni nu o poate auzi, care continua sa pluteasca deasupra lumii si sa priveasca incercarile celorlalti de a gasi persoana care a adus-o in aceasta stare. Este foarte interesant cum aceasta voce incearca uneori sa indemne politistii sa renunte la cautari, iar alteori sa-i incurajeze. Si este de asemenea interesant de a descoperi punctul de vedere al mortului asupra vietii, acesta simtidu-se acum mult mai impacat decat s-a simtit oricand pe tot parcursul vietii sale. Iar cel mai frumos pasaj din carte, dupa parerea mea, este dat de momentul in care autorul descrie cum victima si calaul ei plutesc impreuna pe deasupra lumii, intr-un gest al iertarii supreme.

Sa nu ne uitam la ceas

Autor: Rodica Ojog - Braşoveanu
Nationalitate: româncă
Titlu Original: Să nu ne uităm la ceas
Anul apariţiei: 2006
Ecranizare: nu
Premii: nu
Nota: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Era o vreme cand citeam multe carti de Rodica Ojoc-Brasoveanu, insa in ultimul timp n-am mai citit niciuna. Pe aceasta am primit-o cadou de Pasti sau de Craciun (nu mai stiu exact) si intr-un tarziu m-am hotarat s-o citesc.

Pot spune clar ca aceasta carte a fost mai proasta decat ma asteptam. Nu zic ca mi-am pierdut vremea cititnd-o, insa alte carti ale autoarei au fost mai bune.

Aceasta carte este una de spionaj, dar si istorica in acesalsi timp. Actiunea se petrece in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in anul 1943, la Bucuresti si pe litoralul Romaniei. Tara noastra este infatisata precum o oaza de liniste (in ciuda starii de razboi), in care isi petreceau vacanta oamenii bogati si aristocratii, precum si multi generali nazisti. Astfel se hotaraste sa-si petreaca vacanta la unul din marile hotele din capitala generalul Kurt von Sundlo, responsabil de armele secrete ale lui Hitler.

Cred ca va puteti da seama cam ce presupune cartea aceasta acum: spioni de toate felurile. Spioni romani ce vroiau sa-si afle secretul, spioni nemti ce vroiau sa-l protejeze si alti spioni romani, ce lucrau pentru nemti. Intamplarile se desfasoara in decoruri somtuase, unde predomina bogatia si opulenta. Descrierile de decoruri, haine, obiecte, etc. sunt foarte frumoase si dau culoare acestei carti.

Insa defectul cartii acesteia este ca a imprumutat elemente din atatea locuri, incat iti pare, uneori, o parodie. De multe ori imi imaginam ca privesc o comedie ce vrea sa ridiulizeze literatura de spionaj. Si cum nu aceasta a fost intentia autoarei...

Mi-a placut ca in descrierea scenelor de mahala avea un umor ce imi amintea de Caragiale. Insa, spre deosebire la acesta, unde comicul reiesea din ironie, la ea lucrurile deveneau comice datorita redarii cat mai fidele a actiunilor, obiceiurilor si gesturilor personajelor in cauza. Era exact ca si cul le-ar fi fixat o oglinda in fata, iar relfexsia o vedeam noi. Am indentificat chiar si elemente ale filozofiei blagiene in aceasta carte, insa nu stiu sa spun daca acesta reprezinta un punct tare sau unul slab.

Am mai putut costata, tot prin intermediul acestei carti, ca sunt fascinata de Hitler. Si prin fascinatie sa nu intelegeti apreciere, caci nici n-ati putea sa gresiti mai mult. Spun, pur si simplu, ca aceasta carte m-a facut sa-mi doresc sa aflu cat mai multe despre el, sa-l studiez, sa-l observ cat mai exact.

Deci, daca sunteti novici in ceea ce priveste literatura de spionaj, daca doriti sa vedeti o descriere sumara a personalitatilor celui de-al doilea razboi mondial, sau daca va plac intamplarile petrecute in decoruri extravagante, cititi aceasta carte. Daca, insa, sunteti cu adevarat pasionat de cartile de spionaj sau de razboi, orientati-va spre altceva. Cred ca pot sa risc si sa zic ca aceasta pare mai mult o carte de femei, buna pentru cele ce vor sa vada ceva mai multa adrenalina decat in cartile in care este descrisa relatia dintre doua persoane, insa care vor, totusi, sa doarma linistite noaptea, fara a se speria.

Tess D'Urberville

Autor: Thomas Hardy
Nationalitate: engelz
Titlu original: Tess of the d'Urberville
Ecranizare: da
Anul aparitiei: 1891
Nota: 10/10
Alte recenzi de acelasi autor: nu

Cartea aceasta mi-a dat-o maica-mea pe la inceputul veri, cu mentiunea ca "e o carte ce trebuie citita." Eu am luat-o si am pus-o langa celelalte carti pe care mi-am propus sa le citesc, iar uite ca acum am ajuns sa o si fac.

Ceea ce scria pe spatele cartii nu ma atragea in mod deosebit, de aceea am inceput aceasta carte fara prea mari sperante ca voi descoperii o lectura care sa ma atraga in mod deosebit. Totusi, inca de la primele pagini, am putut sa constat ca m-am inselat. Mi-a placut foarte mult stilul lui Hardy, chiar daca, pe alocuri, apareau pasaje mai dificile. Iar ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost felul in care el si-a conturat personajele, mi-a placut foarte mult de Tess, si mi-a placut si de Angel Clare pana la un moment dat.

Ceea ce m-a surprins cel mai tare la aceasta carte a fost felul de a gandi si de a privi lucrurile al autorului, care parea extrem de libertin, tinand cont de perioada in care a fost scrisa cartea aceasta. Am constatat cu uimire ca acesta isi permite sa priveasca chiar si religia intr-o lumina oarecum sceptica (prin personajele sale, desigur), acest lucru intampandu-se intr-o perioada cand aceasta era foarte pretuita.

Romanul isi trage titlul de la numele personajului sau principal, Tess D'Urberville, o fata saraca de la tara, care afla intr-o zi ca se trage dintr-o familie de cavaleri, de aici incepand, de fapt, toate problemele ei. Sedusa si abandonata de catre un barbat bogat, ea incearca sa traiasca in continuare, luptandu-se cu prejudecatile oamenilor. Crede ca si-a gasit iubirea, insa nici aceasta nu poate sa se implineasca, tot datorita prejudecatilor, pana in momentul in care este prea tarziu. Cartea este de un asemenea tragism, incat m-a facut de multe ori sa plang.

Insa ceea ce o particularizeaza pe Tess de alte fete este atat modul ei de a gandi, cat si iubirea ei, o iubire pe care m-am chinuit din rasputeri sa o inteleg, insa am esuat. Uneori imi venea sa spun ca este o proasta, cum o vedeam cum sta si inghite orice din partea barbatului iubit, cum il considera pe acesta perfect tocmai atunci cand el isi arata defectele. Insa erau alte momente in care ii admiram puritatea cu care era capabila sa iubeasca, cand consideram ca ceea ce simte ea este o dragoste pura si totala, ajungand pana la punctul in care o invidiam pentru capacitatea de a nutri astfel de sentimente. Poate ca tocmai din aceasta cauza gestul lui Angel Clare mi s-a parut atat de nedrept, mai ales ca si el se afla intr-o situatie similara si era constient de dragostea pura si totala pe care aceasta i-o oferea.

Ceva din aceasta dragoste a ei m-a dus cu gandul la eroinele marilor opere, care iubeau si ele la fel de puternic si de patimas, chiar daca nu toate la fel de pur. De exemplu ultimul gest de disperare a lui Tess, acela care o face sa il ucida pe Alec D'Urberville doar pentru a-si putea implini iubirea, m-a dus cu gandul la scena in care Tosca l-a injunghiat pe Scarpia pentru a putea trai alaturi de iubitul ei.

Tess D'Urberville este categoric o carte romantica, iar prin ea am putut intelege faptul ca eu sunt in mod clar indragostita de acest curent. Dar cred ca este mult mai mult decat o poveste a unei fete sarmane. Cred ca este o poarta catre Angila rurala de la sfarsitul secolului al XIX-lea, o usita prin care putem face cunostinta cu modul de gandire, cu prejudecatile si cu viata oamenilor din acele vremeuri.

Cred ca aceasta carte va placea orcarei fete, caci povestea eroinei principale are ceva in ea ce nu poate sa nu starneasca compasiune. Insa nu consider ca aceasta este potrivita doar pentru a fi lecturata de o persoana de sex feminin. Un barbat ar putea gasi la fel de multa placere in lectura ei, caci Thomas Hardy chiar se pricepe sa te faca sa-i iubesti cartea.

Miezul noptii in gradina binelui si a raului

Autor: John Berendt
Nationalitate: american
Titlu original: Midnight In The Garden Of Good And Evil
Ecranizare: Midnight In The Garden Of Good And Evil
Premii: Southern Book Award
Nota: 5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Cartea aceasta mi-a atras pentru prima data atentia intr-o zi, acum ceva timp, pe cand ma plimbam printr-o librarie si titlul ei mi-a sarit in ochi. Mi s-a parut interesant si m-a atras. Insa n-am cumparat-o atunci, ci mult timp dupa, cand am gasit-o la pret redus intr-o alta librarie. Desigur, pe atunci nu aveam de unde sa stiu ca aveam sa fiu atat de dezamagita de ea.

Cum am spus, titlul cartii a fost cel care m-a atras si m-a determinat sa cumpar cartea. Continea cuvintele "miezul noptii", "bine", "rau", "gradina", lucruri care mie mi s-au parut interesante si m-au facut sa ma gandesc la o carte mistico - magica, cu multe intamplari stranii, mult mister, eventual cateva descrieri gotice care sa pipereze continutul. Imagina de pe coperta mi-a incurajat aceasta perspectiva, iar atunci cand am citit ceea ce scria pe spatele cartii, am crezut ca va fi cu adevarat o carte interesanta.

Erau descrise succint personajele si mi s-au parut foarte interesante, mai ales cand am citit eu ca este implicata si o vrajitoare, un savant nebun si alte personaje care mai de care mai interesante si care chiar ar fi putut sa dea un sens cartii, daca acestea ar fi avut mai multe legaturi unele cu altele. Spre dezamagirea mea, acestea nu au fost ceea ce ma asteptam eu sa fie. Ca sa intelegeti ce vreau sa zic, am sa spun ca in aceasta carte naratiunea se face la persoana I, insa naratorul are mai mult un rol de observator. Cele mai importante intamplari nu il au ca centru pe acesta, cu toate ca el este personajul principal al cartii, si asistam la observarea a o gramada de personaje care, desi sunt unice in felul lor, nu au nici un rol in aceasta poveste.

Inaite sa trec mai departe, ar trebui sa fac o precizare. Despre cartea aceasta s-a spus ca ar fi non-fictiune. Desigur, acest lucru explica de ce personajul principal este atat de neinteresant si de ce apar atatea personaje in plus. Cartea chiar pare relatata din perspectiva unuia care pur si simplu a observat tot ce se intampla in jur si doar atat. Insa, chiar si in acest caz, nu inteleg de ce a trebuit sa ma plictiseasca pe mine cu povestile nenumarator oameni (care, cum am mai spus, sunt interesanti, insa nu au legatura cu esenta), in loc sa-mi relateze strict evenimentul central al cartii, singurul ce merita atentie de altfel.

Dar am vorbit destul de punctele proaste ale acestei carti, sa le spun si pe cele bune. Unul dintre acestea ar fi faptul ca autorul are puterea de a te face sa placi toate personajele, chiar si pe cele cu al caror comportamnet nu esti deacord. Un alt punct bun este acela ca ofera o descriere foarte amanuntita a orasului Savannah, orasul in care se petrece actiunea, ceea ce inseamna ca daca esti in cautarea unei carti de unde sa poti invata cate ceva despre stilul de viata american, atunci aceasta este o buna alegere. Insa, cum eu nu cautam asta, m-a dezamagit.

Nu stiu ce sa va mai spun despre aceasta carte. Nu e neaparat o carte pe care as recomanda-o cu caldura, insa nici sa va recomand sa n-o cititi nu-mi vine. Eu mi-am spus parerea mea, faptul ca mi s-a parut plictisitoare, insa poate ca eu am gresit, caci am privit cartea de la bun inceput dintr-o alta perspectiva decat cea corecta.

Masca Mortii Rosii si alte povestiri

Autor: Edgar Allan Poe
Nationalitate: american
Nota: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Daca nu ma insel, prima data cand am auzit numele lui Edgar Allan Poe a fost acum un an sau doi, pe cand citeam o carte de Stephen King in care se facea aluzie la una din povestirile lui Poe, Masca Mortii Rosii, al carui nume m-a atras. Mai apoi l-am auzit pe taica-miu mentionand ca el este tatal romanului politist si ca ar trebui citit de toti iubitorii de gen si de atunci l-am trecut pe lista mea de carti pe care vreau sa le citesc. Insa intamplarea a facut ca pana acum o saptamana sau cam asa sa-mi fie imposibil sa dau de el.

Cartea pe care o detin eu cuprinde sase povestiri: Crimele din Rue Morgue, Misterul Mariei Roget, Scrisoarea furata, Pisica neagra, Masca Mortii Rosii si Tu esti ucigasul. Am sa vorbesc despre fiecare pe rand, caci unele mi-au placut mai mult altele mai putin.

Crimele din Rue Morgue - Cred ca la aceasta poveste cel mai mult mi-a placut introducerea. Acolo este facuta o paralela foarte interesanta intre jocul de sah si cel de dame si, mergand mai departe, naratorul face o paralela si intre imaginatie si fantezie, intre ingeniozitate si putere de analiza. Povestea vine ca un argument in sprijinul acelei teori din introducere. Singurul lucru care mi s-a parut ciudat si care, parca, a stricat tot romantismul, a fost descoperirea adevaratului ucigas.

Misterul Mariei Roget - Daca aceasta povestire ar fi avut un alt final, ar fi fost cu siguranta povestirea mea preferata din aceasta carte. Asa insa, ma vad nevoita sa n-o plasez decat pe locul doi sau trei. Este o poveste extrem de matematica, ca sa zic asa, o poveste ce face apel in permanenta la logica. Cred ca ar placea foarte mult orcarei persoane cu mari abilitati in domeniul realist.

Scrisoarea furata - e interesant ca in timp ce citeam aceasta povestire mi-am dat seama ca-i cunosc sfarsitul datorita unei carti citite de mine in copilarie si care il dezvaluie. Binenteles, nu spunea ca sfarsitul povesti acesteia este asa, dar descria pe scurt niste intamplari si sfarsitul lor incat in momentul in care am inceput sa citesc povestirea de fata m-am prins imediat ca la ea se facea referire. Cu toate acestea, mi-a placut foarte mult si consider ca ilustreaza perfect felul in care ni se intampla de multe ori sa cautam un lucru si sa nu-l vedem tocmai pentru ca el se afla la suprafata, in timp ce noi il cautam in adancime.

Pisica neagra - Despre aceasta poveste pot spune sigur ca nu e cea mai frumoasa. Mai pot spune ca ilustreaza perfect modul in care alcolul poate conduce spre adanca decadere, insa, in acelasi timp, mi s-a parut o poveste extrem de ciudata. Recunos sincer ca nu ma atrag scenele de cruzime asupra animalelor, nu neaparat din mila pentru acestea (a carei existenta n-o neg, dar n-o consider cauza) ci mai mult datorita faptului ca mi se pare atat de inutil sa ranesti un animal nevinovat.

Masca Mortii Rosii - Aceasta a fost povestirea care mi-a placut cel mai mult. Mi-a placut ca in aceasta poveste exista foarte multe: exista mister, exista magie, exista o atmosfera de visare. Descrierile sunt minunate. Cred ca despre aceasta poveste pot spune ca include si tente horror, ca este oarecum o precursoare a cartilor de acest gen, precum celelalte sunt precursoare ale literaturii politiste. Mi se pare, de asemenea, si cea mai romantica.

Tu esti ucigasul - Asta e povestea care mi-a placut cel mai putin. A avut un final previzibil si nici nu apeleaza la fel de mult ca celelalte la logica. Mai multe mi-e greu sa spun despre ea.

As zice ca odata ce ai citit povestile lui Edgar Allan Poe ai in mana o cheie care te poate ajuta in dejlegarea misterelor din alte carti politiste scrise de alti autori. As mai spune de asemenea ca ceea ce a scris el a stat la baza multor constructi de acest gen. Eu recomand aceasta carte oricarui iubitor de literatura politista, precum si celor pasionati in a-si incerca logica si puterea de analiza.

Pe frontul de vest nimic nou

Mi-a luat destul de mult sa termin cartea aceasta, pentru ca in timpul bacalaureatului n-am reusit sa inaintez cu mai mult de o pagina, doua pe zi. Acum insa am ajuns la sfarsitul ei si ma gandeam ca este ciudat ca in timp ce citeam ultimele pagini ii ascultam pe cei de la Kamelot intrebandu-se "How can there be a reason for war?
For the life of a human that suffers" sau rugandu-se "Sing me an anthem of life", ambele potrivindu-se extrem de bine cu mesajul acestei carti.

Dar despre ce este vorba in carte? Ei bine, ea ilustreaza tragismul razbouiului in toate aspectele pe care acesta le poate avea. Vorbeste despre femei gata sa-si ofere trupul si chiar si dragostea pentru o bucata de paine, vorbeste despre civilii carora le lipseste mancarea, care duc o viata grea, care stau si asteapta intoarcerea copiilor lor plecati pe front, vorbeste despre viata grea a prizonierilor de razboi carora hrana ce o primesc nu le ajunge si care s-ar vinde si pe ei insisi pentru a primi mai multa, pe care viata grea din prizonierat i-a transformat in niste oameni atat de blajini incat nu poti sa nu te intrebi cu ce au gresit si care nu mai astepta decat moartea. Toate acestea sunt vazute prin ochii soldatului, a carui soarta este si mai tragica decat a celorlalti. Soldatul a carui personalitate este stearsa total de experienta frontului, soldatul care este trensformat intr-o masina de ucis al carei unic scop este sa omoare inainte sa fie omorat, al carui singur instinct ramas viu este acela de a supravietui si pentru care nimic nu e mai important decat a gasi un adapost inainte de a fi atins de un glont.

Ceea ce a vazut si trait soldatul in razboi il face sa nu mai poata vedea niciodata viata asa cum o vedea inainte. Miile de morti care s-au perindat prin fata lui, oamenii pe care i-a ucis, faptul ca si-a vazut camarazii (care ii devenisera si prieteni intre timp) murind rand pe rand, il face sa se simta batrat cu toate ca are o varsta extrem de frageda.

Tot ceea ce reprezinta razboiul este descris intr-un mod exceptional de catre Erich Maria Remarque, care a trecut si el printr-o experienta asemanatoare. Este descris frontul, frica de care este stapanit soldatul atunci cand este acolo, felul in care reactioneaza, fara ca macar sa mai gandeasca ce face, totul intampandu-se dintr-un instinct de conservare. Este descrisa viata soldatilor care devine atat de simpla, atat de bazala. Atata timp cat are ce manca si ce bea un soldat e fericit si nu se gandeste niciodata la mai mult. Cu toate acestea, este facuta o coparatie intre soldati si salbatici, afirmandu-se ca salbatici au nevoie de incordare pentru a progresa, caci a trai simplu si bazat pe instincte e normalul la ei, pe cand soldatul are nevoie de incordare pentru a duce acel tip de viata. La acestea se adauga vietile pe care le-a luat si care il chinuie, cu toate ca de cele mai multe ori reuseste sa-si ascunda aceste chinuri atat de adanc incat sa dea foarte rar pste ele. Si tousi, ele raman...

Sunt descrise si spitalele militare, in care sunt ingramaditi oameni cu asemenea rani de iti pui intrebarea cum vor mai trai ei de acum in colo. Oameni cu oase fracturate, zdrobite, oameni cu rani care de care mai grave si in cele mai afurisite locuri. Este descrisa si viata soldatului in permisie, care se simte ciudat si stingher, care incearca cu greu sa regaseasca viata pe care a lasat-o inainte de a pleca la razboi si nereusind sa ajunga decat pana la momentul in care ii este foarte greu sa se reantoarca pe front, fara a da, insa, de urma vechii lui vieti.

Cum am mai spus deja, cartea aceasta ilustraza minunat razboiul si cred ca orice finta care nu a trecut in mod direct printr-o experienta asemanatoare ar trebui sa citeasca cartea aceasta pentru a vedea ca tot ce acesta poate reprezenta se rezuma in trei cuvinte: "sfartecare, mistuire, moarte" sau "icnet, ardere, moarte".

Un veac de singuratate

Tocmai am terminat de citit aceasta carte si constat ca imi este extrem de greu sa vorbesc despre ea. Si prin a vrobi despre ea inteleg a spune ceva cu totul diferit decat "a fost extraordinara", "absolut minunata", "fantasitca", "merita citita" sau alte lucruri de acest gen, cu toate ca si acestea sunt adevarate.

Da, cartea a fost intr-adevar minunata, dar de ce? Imi este foarte greu sa-mi motivez parerea fara a vorbi de continutul cartii (macar partial), fara a spune ca aceasta carte prezinta istoria unei familii de-a lungul unui secol, de la infiintarea satului Macondo de catre primul Buendía, pana la distrugerea lui, odata cu moartea ultimului descendent al acestei familii. Toate personajele mi s-au parut absolut fantastice si cred ca as putea afirma ca ele traiesc etern datorita repetitiei numelor lor in timp. De fiecare data cand un personaj moare, mai ramane un altul cu acelasi nume ca al sau, gata sa duca mai departe povestirea. Acest lucru nu se schimba decat in finalul cartii, cand toate personajele mor fara ca nimeni sa le mai poarte numele, incheind astfel povestea acestui veac de singuratate.

Cartea este circulara si, cu toate ca intri direct in mijlocul actiuni, este usor sa-ti dai seama ca satul, despre care afli umpic mai tarziu ca a fost intemeiat de Jose Arcadio Buendia, este abea la inceput, si se termina cu distrugerea lui si cu moartea ultimilor descendenti ai familiei. Pe parcursul desfasurarii intamplarilor satul evolueaza si el, la inceput crescand din ce in ce mai mult, asigurandu-si tot mai multe legaturi cu lumea, pentru ca apoi sa inceapa sa decada treptat, pana la distrugerea completa. Membrii familiei Buendia sunt intodeauna membri importanti in viata aceste comunitati care este influentata de actiunile lor.

Am intalnit si cateva idei interesante in aceasta carte, cum ar fi aceea ca sentimentul de singuratate sau de fericire nu depinde de loc de persoanele din jurul tau, ci doar de relatia ta cu tine, din felul in care tu te raportezi la propria ta persoana si de cat de impacat esti cu sinele. O alta idee interesanta este aceea a circularitatii timpului, a faptului ca evenimente ce s-au pentrecut in trecut se vor repeta intr-un vitor mai apropiat sau mai indepartat, ca si cum acesta nu ar trece, ci s-ar invarti intr-un cerc, astfel incat totul are o anumita lege a repetitivitatii. Au mai fost si alte idei, dar nu vi le spun pe toate pentru a va lasa sa va bucurati singuri de descoperirea lor atunci cand veti citi cartea.

Trebuie sa mai spun ca Gabriel Garcia Marquez are un stil extraordinar de a scrie, ca stie sa te tina in priza, sa te faca sa continui sa citesti cartea cu toate ca-ti dezvaluie de dinaite destinele tuturor personajelor. Sfarsitul este de asemenea senzational, marturisesc sincer ca eram foarte curioasa cum se va termina exact cartea, cu toate ca stiam ca toate personajele vor muri, insa eram curioasa in ce mod o vor face.

Nu voi mai spune decat ca recomand aceasta carte tuturor celor ce n-au citit-o deja, ca este fantasitca si ca nu trebuie omisa din lista de lecturi a nimanui. S-ar putea sa fie umpic mai dificil de citit, si mie mi-a luat vreo trei saptamani ca sa o termin, insa merita acest miv efort, caci e o carte plina de bogatii.

Trebuie sa spun ca, cu toate că-mi doream de ceva vreme sa citesc o carte de Paulo Coelho, niciodată nu m-am simţit atrasă de aceasta carte. Am trecut de multe ori prin librărie şi mă uitam la ea, ştiind ca vreau sa citesc ceva de acest autor, însă mereu îmi ziceam "nu asta". Titlul mă ducea cu gândul la o poveste despre o sinucidere şi adevărul este că mie niciodată nu mi-au plăcut poveştile în care erau incluse sinucideri.

Însă iată ca am primit cadou de ziua mea această carte şi, cu toate că nu-mi părea cea mai atractivă carte a autorului, m-am apucat să o citesc, cred că mai mult la insistenţele colegelor care mi-au dăruit-o. Şi trebuie să recunosc că am rămas surprinsă într-un mod destul de plăcut.

Cartea nu este de loc o poveste a renunţării la viaţă, aşa cum mă făcea pe mine să cred titlul pe care îl poartă, ci, din contra, e o poveste despre cât de important e sa trăieşti şi cât de frumoasă poate fi viaţa dacă şti să o priveşti aşa cum trebuie. Ne arată cum noi, majoritatea oamenilor, ne pierdem timpul trăind ori în trecut, ori în viitor şi, mai ales, încercând sa fim exact la fel ca ceilalţi, temându-ne să fim noi înşine, această teamă ajungând uneori până în punctul în care ne ascundem de noi, până acolo unde nici noi nu mai ştim cine suntem sau ce vrem, reacţionăm mecanic la stimulii exteriori după cum se aşteapta ceilalţi să ne fie reacţia. Uităm să mai gândim, lăsând masa să gândească în locul nostru, fără a realiza că ceilalţi nu vor şti niciodata cum e cel mai potrivit să ne comportăm, iar faptul că face ce se aşteaptă ei nu poate duce decât la nebunie.

Pe coperta cărţii scrie că aceasta "vorbeşte despre nevoia de a descoperi un alt mod de viaţă a acelor oameni care se confruntă cu prejudecăşile celorlalţi fiindcă gândesc diferit". Eu aş zice, mai degrabă, că această carte vorbeşte despre nevoia de a fi diferit, de a ieşi din tipare, de a te comporta exact aşa cum simţi tu că este mai bine pentru tine. Vorbeşte despre nevoia de a-ţi afirma unicitatea, de-a nu-ţi fi frică de faptul că eşti diferit pentru că, de fapt, aceasta este cea mai maire calitate a ta. Aş zice că este o carte care te învaţă să-ţi depăşeşti frica de a ieşi din tipare, care te învaţă cât de frumoasă poate fi viaţa atunci când ştii sa o priveşti cu propri tăi ochii şi refuzi să te mai uiţi la ea în modul în care se aşteapta alţii să o faci.

Cred că aş mai putea spune si faptul ca această carte este o călătorie spre interiorul tău, o provocare de a te descoperi pe tine însuţi exact aşa cum eşti, de a-ţi descoperi atât defectele cât şi calităţile şi, mai ales, de a învâţa să le accepţi. Autorul încearcă să te facă să trăieşti în armonie cu tine însuţi şi, totodată, cu cei din jurul tău, vieţuirea în armonie fiind singura cale spre fericire.

În final vreau să citez nişte versuri ale formaţiei Rhapsody of fire, una dintre formaţiile mele preferate, versuri care cred că descriu perect idee centrală ce se desprinde din această carte:

"Don't let the mass confuse you
With it's stupidity
God is in me God is in you
Now be strong and walk alone"

Parfumul de Patrick Suskind

Tocmai am terminat de citit aceasta carte si m-am gandit ca a fost atat de buna incat merita sa-i acord aceasta postare pe blogul meu.

Ce mi-a placut cel mai mult la aceasta carte este felul in care a fost scrisa, si pentru a intelege mai bine ceea ce vreau sa zic, voi spune ca doar datorita felului in care era descrisa toata acea simfonie de miresme pe care o simtea personajul principal am citit primele... 150 de pagini ale cartii, desi subiectul mi se parea destul de plictisitor. Dar, cum spuneam, era frumos descris. Apoi, cartea a inceput sa devina mai palpitanta si, spre sfarsitul ei, a inceput sa ma intereseze si modul in care se vor termina intamplarile.

Am auzit pe cineva spunand despre aceasta carte ca e frumoasa si dezgustatoare in acelasi timp. Ei bine, cred ca acea persoana care a facut aceasta afirmatie avea dreptate. Felul in care naratorul reuseste sa povesteasca toate cele intamplate, modul in care el creeaza o lume a mirosurilor in locul unei lumi a imaginilor, cum suntem noi obisnuiti, sau, poate, mai bine zis, cum reuseste el sa creeze din imagini mirosuri (pentru ca noi oamenii gandim in imagini, si ne este foarte greu sa ne gandim la un miros atunci cand el nu e prezent - mai degraba ne gandim la ceea ce il produce) este fascinant si deosebit de frumos. Cu toate acestea, multe dintre intamplarile descrise, in special cele din finalul cartii, sunt dezgustatoare... fara insa a-ti opri dorinta de a afirma ca aceasta carte e frumoasa. Ceea ce, cred, face, de fapt, cartea sa fie si mai frumoasa decat daca ar fi fost descrise niste intamplari frumoase.

Un alt lucru minunat la aceasta carte este faptul ca intr-adevar iti imbogateste viziunea ta asupra realitatii, ceea ce mi se pare o mare realizare. Cred ca o singura carte din toate cate am citit pana acum a rusit sa-mi mai imbogateasca acest fel al meu de a privi cele din jur. Si mai constat ceva... Impresia mea despre aceasta carte devine tot mai buna o data cu trecerea timpului. Gandindu-ma ca as avea sa-i acord acestei carti intre 1 si 5 puncte (5 fiind maximul), pot sa spun clar ca in timp ce o citeam ma gandeam sa-i acord undeva in jur de 3, apoi, dupa ce am terminat-o ma gandeam sa-i dau 4 puncte, iar acum, vazandu-i efectul asupra mea, ma gandesc daca oare n-ar merita totusi 5 puncte...

Eu recomand aceasta carte tuturor amatorilor de o lectura buna, tutuoror celor care cred ca frumusetea mai poate fi obtinuta si din altfel de lucruri decat cele frumoase, care vor sa vada cum si din niste intamplari ce ar fi considerate dezgustatoare poate iesi la iveala aceasta frumusete.